web analytics

Câinii satului

cainii-satului
La plimbare cu bicicleta

Vara aceasta am avut ocazia să mă bucur împreună cu fiu-miu de viața la țară și să îmi simt stomacul cum se strânge din cauza unor câini cu statut special, câinii satului.

Până să-l am pe Albert nu am avut treabă cu câinii vagabonzi. Eram genul de copil și mai apoi de adult fără frică de câini, care lua câini de pe stradă și îi ducea acasă și care spera ca într-o bună zi să construiască un adăpost pentru câinii fără stăpân.
Deși eram fără frică când venea vorba de aceste patrupede și știam că dacă se ia un câine după mine trebuie să stau calmă și să îmi văd de treabă, deoarece câinii simt frica, am stat cu morcovul în fund pe când aveam 16-17 ani și s-au luat trei câini după mine în orașul natal. Aceia au fost primii câini care mi-au dat de înțeles că se pot lua de mine fără să le fac ceva și că este important felul în care reacționez.

O altă pățanie a fost pe când aveam 20 de ani, după Revelion. După ce am sunat mai bine de 40 de minute la taxi, am renunțat și am luat-o pe jos către complex.  Numai bine mergeam eu frustrată cu botinele mele pe trotuar și vin după mine patru câini. Merg chill, câinii tot după mine, au început să latre, li s-au mai alăturat doi și mergeam așa rugându-mă să scap nemuscata, mai ales că mă uitam în jur și nu era pui de om. După ce am mers câtva timp cu ei după mine, au plecat, dar la cât am stat cu inima cât un purice, nici frig nu mai îmi era.

Acum că am făcut introducerea, lungă ce-i drept, vreau să îți spun despre câinii satului. Câinii satului despre care vorbesc au de fapt stăpâni, doar că stăpânii nu se stresează dacă au găuri în gard sau dacă lasă poarta deschisă și le iese câinele din curte. Pe stăpâni îi doare la banană și eu dacă ies cu copilul cu bicicleta stau cu morcovul în fund când se iau câinii după noi. După ce eu ca om să mă plimb liniștit cu fiu-miu cu bicicleta când pot să mă stresez din cauza câinilor din sat?

O dată eram cu Albert să se dea pe bicicletă și un câine s-a luat după noi și nu știam ce-i poartă capul. L-am oprit pe Albert, l-am luat în brațe și numai aud de la un copil de 5 ani “Dar nu mușca, e doar jucăuș!”. Câinele nu este doar jucăuș, este din acela care-și arată colții. Deși nu mă interesează situația financiară a oamenilor, voi face această comparație deoarece nu mă pot abține. Credeam că acel câine este al unui om bătrân, cu o curte muncită, dar când colo aparține unei familii de vreo 35-40 de ani, casă nouă, gard frumos, gazon, câine de rasă pe lângă corcitura care nu stă în curte și oamenii nu se obosesc absolut deloc să își cheme câinele înăuntru. După ce să își cheme câinele când poate și amărâtul să meargă la plimbare prin sat, nu?

Mă seacă la maxim durerea asta în fund a unora și cum se bazează pe faptul că dacă n-a mușcat, nu va mușca. Astăzi Albert era cu încă cineva pe bicicletă, eu după ei, câinele după noi, apoi după ei și mă uităm și mă stresam să nu sară tâmpitul să îi muște. La un moment dat era în spate la piciorul meu. M-am oprit și m-a mirosit, am scăpat nemușcată. De era un copil și începea să sară sau să fugă ce s-ar fi întâmplat?

Mai sunt aceia care iau pisici sau câini și în loc să sterilizeze animalul după un an sau doi, preferă să omoare puii prin te miri ce locuri și metode ani la rând. Mare lucru, nu?

Mă deranjează la maxim lipsa de responsabilitate și durerea în fund față de celălalt.

România, 2017.

 

Daca vrei sa ne mai vedem, ma gasesti pe Facebook, Instagram si YouTube. See you there!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Visit Us On FacebookVisit Us On YoutubeVisit Us On Pinterest